Ce floare înfloreşte în luna februarie, când suflă vân­tul pe muntele Ţin?

         Bujorul de munte înfloreşte pe muntele Ţin în luna februarie, în bătaia vântului.

          Acestea sunt două versuri cântate adesea de păstorii de pe muntele Ţin. Bujorul de munte are o poveste foarte veche. De mult, tare de mult, la poalele muntelui Ţin se afla un sătuleţ în care trăiau trei copii. În luna februa­rie, când zăpada încă nu se topise pe munte, când vântul de miazănoapte mai sufla cu putere, iar iarba abia înce­puse să încolţească, cei trei copii au urcat pe munte şi, căţărându-se de pe o creastă pe alta, au ajuns pe culmea cea mai înaltă, unde au întâlnit o fecioară de 17--18 ani, frumoasă ca o zână. Fata era înconjurată de un cerc roşu strălucitor, aşa cum poartă zânele. într-o mână ţinea un evantai din frunză de banan, iar în cealaltă o floare cu petalele roşii ca focul.

         Cei trei copii s-au bucurat când au văzut zâna şi cel mai mare a spus:

         - Zână surioară, dă-mi mie floarea roşie şi o voi duce cumnatei mele care-mi va face o pereche de papuci trainici cum nu s-au mai văzut.

         Cel de-ai doilea copil, a spus:

         - Zână surioară, dă-mi mie floarea roşie şi o voi duce cumnatei mele care-mi va face o pereche de papuci uşori ca fulgul.

         Cel de-ai treilea copil a spus:

         - Zână surioară, dă-mi mie floarea roşie şi o voi duce cumnatei mele care-mi va face o pereche de papuci cu fiori pe margine.

         Zâna le-a răspuns pe îndelete la toţi:

         - Care dintre voi îmi va povesti o întâmplare din care să se vadă cât de isteaţa este cumnata lui, acela va primi floarea.

         Cel mai mare dintre copii s-a repezit:

         - Cumnata mea e cea mai isteaţă. Dacă nu mă crezi, îţi voi povesti o întâmplare de-a ei,

         La fel au spus şi cel de-ai doilea şi cel de-al treilea copil.

         Dacă vreţi să ştiţi care din cele trei cumnate era cea mai isteaţă, ascultaţi cu băgare de seamă întâmplările de mai jos.

         A început băiatul cel mare:

         Într-o zi, fratele meu s-a dus pe munte să cosească

iarbă şi a întâlnit doi învăţăcei care vorbeau şi gesticu­lau cu aprindere: unul era îmbrăcat cu o mantie de bro­cart verde, iar celălalt eu o mantie de brocart roşu. Fra­tele meu era curios să ştie ce discută ei aşa de înfier­bântaţi. S-a oprit şi a auzit cum cel cu mantie verde zicea:

         - Am, acasă, frăţioare, bani să-i întorci cu lopata, şi orez de-mi putrezeşte în hambare. Cu toate astea sunt foc de supărat. Şi să vezi de ce: împărătesei i s-a urât să tot poarte haine de mătase şi i-a trecut prin gând să-şi facă o rochie din aripioare de muscă. Împăratul a dat ordin să i se aducă o asemenea rochie şi a căzut beleaua pe capul meu. Spune şi tu, ce să mă fac? Cel cu mantia verde i-a răspuns râzând:

         - Asta e uşor pentru că totuşi muştele au aripioare. Ce să mă fac eu, că mi-a poruncit împăratul să-i fac o pufoaică vătuită cu 50 de kilograme de puf de broască. Zi şi tu, are broasca puf? Am acasă lăzi cu aur şi argint, dar nu-mi sunt de nici un folos.

         Frate-meu, auzind cum cei doi se întrec cu minciu­nile, a izbucnit în râs. Cei doi învăţăcei s-au supărat foc si au început să-l înjure:

         - Sărăntocule, nu meriţi să asculţi ce discutăm noi. Dar nici frate-meu nu s-a lăsat mai prejos. Şi-a pus mâinile în şolduri şi a zis:

         - Pe cine înjuraţi voi?

         Cei doi învăţăcei au răspuns într-un glas:

         - Pe tine, amărâtule de cosaş! Frate-meu a izbucnit:

         - Aşa amărât cum mă credeţi, dar să ştiţi că am o cămilă de aur pe care o hrănesc în fiecare zi cu iarbă proaspătă, de aia sunt acum aici.

         Auzindu-l, cei doi învăţăcei s-au mirat şi au început să-l măgulească. Frate-meu s-a îmbunat de îndată şi a izbucnit in râs. Învăţăceii nu l-au lăsat până nu le-a făgă­duit să-i ducă să le arate cămila de aur. Frate-meu n-a avut încotro, i-a luat cu el şi pe drum se tot gândea c-a scăpat nişte vorbe nesăbuite şi acum ce se va face, că acasă nu avem decât un măgar. De unde să aibă el o cămilă de aur? Din fericire, la jumătatea drumului au. întâlnit-o pe cumnată-mea care urca muntele după rădă­cini de leac, şi aceasta, mirată, a întrebat:

         - Unde duci oamenii aceştia?

         Luând-o înaintea lui frate-meu, învăţăceii au răspuns într-un glas:

         - Ne ducem la voi acasă să vedem cămila de aur!

         Uitându-se la frate-meu, cumnată-mea a înţeles, apoi, râzând, a spus:

         - Ce păcat, bunica lui tocmai a încălecat pe cămilă şi a plecat să facă o vizită în satul vecin.

         Învăţăceii n-au mai zis nimic şi au plecat.

         Zâna a ascultat până la sfârşit şi l-a lăudat:

         - Într-adevăr, cumnată-ta e o femeie deşteaptă.

         Dar nici n-a apucat să termine bine, că cel de-ai doilea copil a început să povestească:

         Fratelui meu ii place foarte mult să planteze pomi, aşa că a sădit o adevărată livadă în faţa casei: cireşi, pruni, peri care fac pere galbene ca aurul, meri, viţă de vie. În fiecare an, fructele leagă rod de se îndoaie cren­gile. Într-o zi, frate-meu a cules struguri şi s-a dus la târg să-i vândă. După ce i-a vândut, l-a întâlnit pe Uang Mincinosul care i-a spus:

         - Te prinzi cu mine?

         - Ce punem la bătaie? a întrebat frate-meu. Uang Mincinosul i-a răspuns:

         - Tu livada, iar eu, pământul meu roditor. Dacă pierzi, îmi dai livada; dacă câştigi, îţi dau pământul.

         - Nu mă prind, a spus frate-meu. Râzând, Uang Mincinosul l-a stârnit:

         - Înseamnă că n-ai curaj. Dar, frate-meu s-a aprins:

         - Mă prind numai în necazul tău.

         - Pe ce ne prindem: pe putere sau pe iscusinţă?

         - Nici pe putere, nici pe iscusinţă. Uite cum facem: eu am să spun o întâmplare şi, dacă te îndoieşti, ai pier­dut. Şi tu la fel.

         Frate-meu s-a gândit că n-o să se îndoiască de nimic din ce va spune Uang Mincinosul şi aşa s-a prins cu el.

         Uang Mincinosul a început:

         - Ieri-seară a bătut vântul aşa de tare că a mutat moara de piatră dintr-un capăt în celălalt al satului.

         Văzând că frate-meu nu spune nimic, Uang Mincinosul a continuat să înşire verzi şi uscate, dar frate-meu parcă uitase de prinsoare. Vorbind de una, de alta, Uang Min­cinosul a adus din nou vorba de vânt:

         - Azi-noapte a bătut din nou vântul. Şi a bătut aşa de tare că a dus fântâna din răsăritul satului în apusul satului.

         - Vorbeşti prostii! Oare poate să mişte vântul fân­tâna? a răspuns frate-meu şi de-abia după aceea şi-a amintit de prinsoare.

         Uang Mincinosul l-a bătut pe umăr şi a zis:

         - Băiete, ai pierdut, după masă vin să-mi dai livada.

         Frate-meu s-a întors acasă cu coşul gol şi cum a. in­trat în casă, cum a căzut pe gânduri. Cumnată-mea l-a chemat la masă, dar el n-a venit. Dintr-o privire, cum­nată-mea şi-a dat seama că s-a întâmplat ceva cu el şi a zis:

         - Soţii nu trebuie să-şi ascundă nimic unul altuia. Tu de ce te ascunzi de mine?

         Frate-meu a oftat, apoi i-a povestit în amănunţime cum a făcut prinsoare cu Uang Mincinosul, cum a pierdut şi cum după masă va veni acesta să ia livada.

         Cumnată-mea a început să râdă şi i-a zis:

         - Şi pentru atâta lucru eşti supărat şi nu mănânci? Ia şi mănâncă şi te odihneşte, iar când vine Uang Minci­nosul lasă-i pe mâna mea.

         Frate-meu a mâncat şi s-a dus să se culce, dar gândul îi era numai la Uang Mincinosul. Cumnată-mea s-a aşe­zat la poartă cu lucrul în mână. După puţin timp a venit Uang Mincinosul. Cum a intrat pe strada noastră, l-a stri­gat pe frate-meu. Atunci cumnată-mea a intrat în. curte, a încuiat poarta şi din curte i-a spus:

         - N-ai cum să-l găseşti, fiindcă după ce a venit acasă s-a lovit de o muscă şi a murit.

         Uang Mincinosul s-a înfuriat şi a strigat:

         - Deschide îndată poarta să văd dacă e adevărat. Nu cred că o muscă poate omorî un om. Auzindu-l, frate-meu a sărit de pe kang şi a spus:

         - Ai pierdut, Uang Mincinosul. Nu trebuie să te în­doieşti de cele auzite şi tu te-ai îndoit.

         Uang Mincinosul s-a roşit până în vârful urechilor de necaz că s-a lăsat păcălit de o femeie şi de teamă că frate-meu îi va cere pământul, a şters-o în grabă.

         Auzind întâmplarea, zâna l-a lăudat:

         - Cumnata ta într-adevăr e o femeie deşteaptă. Dar n-a apucat să termine ce avea de spus, că al treilea băiat a început să povestească:

         Eu am o cumnată- şi o soră. Într-o primăvară, cumna­tă-mea şi soră-mea, care stăteau la poartă şi croşetau, au auzit dintr-o dată, aşa, din văzduh, pe cineva zicând: ,,Floare frumoasă de la poartă! Floare frumoasă de la poartă!" Cumnată-mea s-a uitat în sus şi a văzut un vultur care s-a rotit de câteva ori în văzduh, apoi a zburat către munţi. După puţin timp, vulturul s-a înapoiat şi a spus din nou: „Cumnată harnică, de vrei sau de nu vrei, eu trebuie să mă însor cu fecioara din casa voastră". Apoi a aruncat un fir roşu şi un inel de aur şi a zburat.

         Soră-mea s-a speriat şi a început să plângă, iar cum­nată-mea a înţeles că acesta era un zgripţuroi. Cum­nată-mea s-a gândit ce s-a gândit, apoi a căutat un petic de pânză şi a făcut din el o punguţă, lăsându-i în fund o mică gaură pe care a umplut-o cu boabe de grâu. Apoi i-a dat-o soră-mii s-o poarte cu ea, zicându-i:

         - Surioară, în seara asta va veni să te peţească zgripţuroiul. Dacă te va pofti să te aşezi în caretă, tu să spui că ameţeşti, dacă te va pofti în caleaşcă, să spui că te zdruncină. Nu cumva să uiţi ce ţi-am spus!

         Seara a venit în curtea noastră o caretă împodobită din care a coborât un tânăr învăţat, cu faţa albă, îm­brăcat cu o mantie roşie.

         Amintindu-şi de sfatul cumnată-mii, soră-mea, înecându-se de plâns a spus;

         - Îmi vine ameţeală în caretă.

         Atunci zgripţuroiul, căci el era, a bătut din palme şi îndată a apărut o caleaşcă împodobită. Soră-mea, plângând şi mai tare, a zis:

         - Caleaşca mă zdruncină. Atunci zgripţuroiul a spus:

         - O să te duc în spate.

         Şi deodată, pe cap i-au crescut coarne, pe corp păr, iar ochi au început să-i strălucească de parcă erau nişte lampioane. A luat-o în spate pe soră-mea şi ca o furtună a plecat ou ea. Şi pe unde a trecut el nu a rămas nici o . urmă, în afara boabelor care căzuseră una câte una din săculeţ.

         A bătut vântul de la răsărit şi de la apus şi boabele s-au împrăştiat şi s-au amestecat. Roua le-a înmuiat şi ploaia le-a udat şi boabele au încolţit şi au început să crească. Cumnată-mea s-a luat după brazda de grâu şi trecând peste văi şi dealuri a ajuns în faţa unui zid de piatră din care se făcea o peşteră care era astupată la gură cu un bolovan. Cumnată-mea a zis cu voce tare:

         - Mergând pe drumul verde, am venit până în inima muntelui să-mi caut cumnata.

         N-a terminat bine, că din peşteră a auzit vocea soră-mii:

         - A venit cumnată-mea! Dă la o parte bolovanul din gura peşterii!

         După puţin timp, bolovanul s-a mişcat şi în faţa ei a apărut zgripţuroiul. Făcându-şi curaj, cumnată-mea a intrat în peşteră. Când a văzut-o pe cumnată-mea, soră-mea a început să plângă. Cumnată-mea a cercetat cu pri­virea peştera şi a dat cu ochii de un borcan mare cu miere. Atunci pe loc, şi-a făcut un plan şi i-a zis soră-mii:

         - Surioară, de ce plângi? Văd că nu-ţi lipseşte nimic: orez ai, făină ai, borcanul ăsta e plin cu miere.

         Zgripţuroiul, plin de sine a început să râdă:

         - Aşa e! N-are de ce să-i pară rău că s-a măritat cu mine.

         Cumnată-mea i-a luat vorba din gură:

         - Am auzit că ai puteri foarte mari. Nu vrei să-mi arăţi şi mie ce poţi?

         Zgripţuroiul s-a umflat şi mai mult în pene şi pe loc s-a învoit. S-a mişcat o dată şi s-a prefăcut într-un tigru fioros. Tigrul şi-a mişcat capul şi s-a prefăcut într-un leu ameninţător. Cât ai clipi din ochi, leul s-a prefăcut într-un şarpe gros cât un butoi; avea capul în peşteră şi coada, lungă de vreo 10 geanguri, îi ieşea afară. Văzând aceasta, cumnată-mea a spus:

         - Cumnate, văd că poţi să te prefaci numai în ani­male mari. N-ai putea să te prefaci într-o muscă şi să intri în borcan să mănânci miere?

         Nici n-a terminat bine de spus, că şarpele s-a prefă­cut într-o muscă verde care, bâzâind, a intrat în borcanul cu miere. Cumnată-mea s-a repezit şi a pus capacul la borcan. Musca a început să se zbată în miere, dar n-a mai putut ieşi.

         Cumnată-mea i-a strigat:

         - Zgripţuroiule, zgripţuroiule, asta e pedeapsa pe care ţi-am pregătit-o!   Apoi a luat-o pe soră-mea de mână şi s-au întors acasă.

         Auzind şi ultima poveste, zâna s-a bucurat şi a spus:

         - Pe muntele Ţin sunt multe femei deştepte. E luna februarie şi trebuie să înflorească florile. Apoi şi-a mişcat evantaiul şi tot muntele s-a înroşit de atâtea flori care străluceau de-ţi luau ochii. Cei trei copii s-au minunat văzând atâtea flori şi pe crengile uscate, şi-n crăpăturile stâncilor, şi-n pădurea de brazi, peste tot erau numai flori roşii şi proaspete. Şi-a cules fiecare câte un buchet şi au plecat bucuroşi acasă.

         Începând de atunci, în fiecare an, în luna februarie, când zăpada încă nu s-a topit, copacii încă n-au înmugu­rit, pe muntele Ţin florile înfloresc colorând cu roşeaţa lor stâncile şi apa din izvoare. Localnicii au numit aceste flori Bujori de Munte.